Dintre filmele proaste de la Multiplex-uri: “Surrogates”

“Surrogates” este un SF politist cu Bruce Willis. Dintre filmele in care B W face pe eroul in viitor se numara “Armata celor 12 maimute”. Dar “Surrogates” seamana mai degraba cu “Matrix”, “I, Robot” si “Minority report”, ca idei.

Ideea de baza a filmului nu e rea: in viitor oamenii vor sta acasa traind prin niste roboti (surogate) care arata asa cum vor oamenii sa arate, sunt aproape mult mai puternici dpdv fizic etc. O idee nu chiar departe de zilele noastre, daca ne gandim la Second Life sau dependenta de jocuri care sunt tot o realitate virtuala.

Sa faci un film despre asta prezinta cateva avantaje:

• actorii nu trebuie sa joace bine pentru ca interpreteaza roboti
• exista un pretext pt care toti arata perfect, din acelasi motiv, ceea ce ii place publicului
• efectele speciale sunt la locul lor (pt ca robotii pot face lucruri pe care oamenii nu le pot face), idem

Deci, cum poti sa o dai in bara cand ai aceste privilegii? Poti sa umpli filmul de clisee, sa ai o intriga previzibila si un schimb de replici absolut steril (B W are o singura replica cat de cat amuzanta, dar si aia e spusa fara convingere), adica toate lucrurile pe care echipa care a realizat “Surrogate” le-a bifat.

Deci, daca vreti neaparat sa vedeti filmul, macar nu dati bani pt asta, e de ajuns ca pierdeti timpul.

 

Gorillaz, Underworld si Dubfire la Sala Polivalenta

Am fost aseara la lansarea Windows 7, cu o super mega petrecere organizata de The Mission.  Nu-mi cumparasem bilet, dar uite, sunt “condamnata” sa traiesc printre hipsteri, prietenii stiu de ce Mi-au placut Gorillaz Sound System, Underworld a cantat prea mult pentru gustul meu iar la Dubfire nu am mai rezistat, decat la cateva mixuri.

Dintre sponsori, Romtelecom a fost insistent cu o reclama pe ecrane. Concertul/ele s-au auzit bine (eu venisem cu prejudecati la Polivalenta, de la un show mai vechi), luminile si scenografia au fost si ele in regula, mai ales momentul cu baloane albe imense. Animatorii nu au aratat cine stie ce, dar publicul era in delir si delirul in public. A fost ca o seara de club la puterea a doua, pentru cei care prefera aceste genuri de muzica.

Dupa cozile de la intrare, erau mai multi oameni pe guest lists decat cei care plateau intrarea, dar eu zic ca meritat investitia in PR. Daca erau si bauturi incluse, era perfect; sistemul de cumparat jetoane cu care apoi iti iei bautura e enervant pentru toata lumea.

Za people from za crowd pareau in general cool. N-am fost niciodata la Ibiza, dar atmosfera era ceva de genul inceputul de la “It’s all gone, Pete Tong”, ar fi mers un Schwab – DJs in a row. Sper ca Windows 7 e cel putin la fel de tare…

100 (si ceva) de minute romanesti

Andreea mi-a trimis un newsletter de invitatie la un eveniment (gratis, cum altfel?) in care se spunea, in cuvinte multe si frumoase, despre relele societatii romanesti, de la comunism la capitalism, trecand evident prin tranzitie. Intre timp, Krossfire a scris acest articol despre cum noi romanii  suntem autocritici intr-o maniera inutila, asa ca am zis, trebuie s-o vad si pe asta.

Am fost deci aseara la Pavilion Unicredit sa ne uitam la 100 de minute romanesti, adica un vernisaj de proiectii video filmate in Romania (duh!), mai ales dupa ‘90, chiar dupa anul 2000 (“cand nu vom mai fi copii”). Curatorul – cel care a ales scurtmetrajele – este Andrei Craciun, dar proiectul 100 minute este coordonat de Razvan Ion & Eugen Radescu – exista si minute din alte tari. Artistii/regizorii prezentati au fost Stefan Constantinescu, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Ciprian Homorodean, Sebastian Moldovan, Corneliu Porumboiu, dar din pacate nu am retinut in toate cazurile care facuse ce film.

Primul film scurt a fost filmat in ilegalitate, in 1978 (daca nu ma insel, de Grigorescu). Era un simplu film alb-negru fara sunet cu Ceausescu si discursul lui – din care nu am putut citi mai nimic, fiind asezata prost (ca toata lumea de altfel, poate mai putin cei din primul rand) numai ca fata lui Ceausescu se desprindea de corp, pana se observa ca in spate era de fapt altcineva, cu o masca. Poate o metafora care a vrut sa exprime ca Ceausescu suntem noi, cine stie…

Urmatoarea proiectie a fost cea a unei live performance a lui Teodor Graur, care a fost de altfel in sala la sesiunea de intrebari si raspunsuri care a urmat. In 1993, Graur incerca sa faca niste radio-uri cu frecvente vest europene sa-l asculte, in sensul literal. Exprima in felul asta faptul, trist si adevarat, ca occidentalii abandonasera Romania (si alte tari din est) tocmai in momentele in care era mare nevoie de ajutor.

A urmat un film realizat profesionist din 2003, Calatorie la oras sau ceva de genul asta, in care un invatator de la tara incearca sa ia un calculator pentru primaria din sat, dar ii stau in cale… multe obstacole. Discrepanta dintre “lumile virtuale” si realitatea provinciala e subliniata cu un umor tipic romanesc.

Urmatorul filmulet distruge mitul perimat cum ca Bucuresti ar fi Micul Paris, prin prezentarea unor imagini cu care noi, cei care stam in capitala, suntem foarte familiari: case vechi vai steaua lor, blocuri urate, strazi si mai si. Tipul care merge de colo colo cu o pancarta pe care scrie PARIS e de-a dreptul comic.

Alt film-reclama-parodie a fost cel despre Dacia 1300, un fel de Logan al timpului sau. Dar aici cuvintele nu-si au rostul, trebuie neaparat sa-l vedeti, mai ales secventele cu muncitorii/inginerii care mangaie masina ca pe o nestemata.

Probabil cel mai amuzant film a fost “I am Luke Skywalker”, varianta scurta, de Ciprian Homorodean, de unde am furat si imaginea. Mi-a amintit de filmele traduse de Irina Nistor&co pe casete pana sa apara si la noi cd-urile cu subtitrare.

Proiectiile s-au terminat asa cum au inceput, cu Ceausescu. El si Elena vorbesc, in ultimul film, la Casa Poporului. Cei doi sunt 2 mari figuri, la propriu si la figurat, dar numai Nicolae vorbea – dincolo de moarte. In acelasi film, prin vocea celui care ii pune intrebari, Ceausescu raspunde, ajutat de aceeasi Masca. Cel mai recomandabil de vazut!

Sesiunea de Q&A nu a fost deosebit de interesanta, de aceea nici nu am stat pana la sfarsit, dar mi-a placut selectia. Am descoperit cu ocazia asta si publicatia celor de la Pavilion, o revista cu acelasi nume care se ocupa de politica si cultura, numarul cel mai recent fiind despre medicina social(ist)a.

Deci: nu mi-am pierdut inca speranta in cinema-ul romanesc. Dar faptul ca astfel de clipuri (e adevarat, in anumite cazuri, amatoare) sunt necunoscute si alti regizori sunt premiati – cu exceptia lui Porumboiu care e popular – imi da de gandit…

Mihail Sebastian şi o problemă arzătoare

In ultimul numar al Observatorului Cultural a aparut un articol foarte interesant  scris de Sebastian acum mai bine de 70 de ani care se refera la starea invatamantului romanesc .

Se pare ca in 1935 un liceu din Buzau falsifica diplome de bacalaureat pe bandă, situatie ce îl face pe MS să reflecteze nu la morala celor implicaţi ci la situaţia învăţământului românesc in ansamblu: cât de utilă era/este şcoala pentru pregătirea ulterioară a absolventului? Dacă o persoană cu o astfel de diplomă îşi  îndeplineşte  profesia pe care şi-a ales-o la fel de bine ca un coleg bacalaureat prin examen corect oare această situaţie nu egalizează/anulează respectivă diplomă?

Prin aceeaşi situaţie trece învăţământul românesc acum…poate nu ar trebui să se găsească tot felul de scuze  pentru greşelile din sistem şi să se pună punctul pe I: cât de util este învăţământul superior absolventului? Într-o ţară în care studenţii  lucrează din anul 1 de cele mai multe ori în afara ariei curriculare a  facultăţii pe care o urmează, se poate vorbi de un învăţământ superior competitiv? Aceiaşi oameni odată ajunşi absolvenţi găsesc de lucru si se descurcă foarte bine în domeniul de activitate ales la admitere.

Un  exemplu care m-a amuzat teribil: un cunoscut angajat de tatăl său în instituţia în care lucra(de Stat), el fiind genul de student care nu se omora să dea pe la facultate,  dorea anularea diplomelor de la Spiru Haret şi îi înjura de mama focului pe absolvenţii respectivei facultăţi…un coleg se enervează şi îi spune: ”Eu am făcut Dreptul la Spiru” ceea ce îl reduce la tăcere pe inculpatul nostru.

Morala? Niciuna…decât că uneori şi oamenii care termină o facultate neacreditată au pile la fel de bune ca cei ce studiază la Stat.

Vă recomand acest articol…e cea mai coerentă idee care putea să iasă din toată nebunia asta.

Metallica:some kind of monster , Slinghot hip hop

Susnumitele sunt 2 documentare foarte interesante pe care le-am vizionat de curând…şi pe care le recomand din toată inima.

Metallica:Some kind of monster este realizat de 2 dintre cei mai respectaţi documentarişti americani (de care sincer până acum nici nu auzisem), Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, cunoscuţi mai ales pentru My brother’s keeper…care îi urmăresc pe băieţii de la Metallica pe parcursul a 3 ani dificili pentru formaţie (2001-2003) şi dezvăluie tensiunile vechi şi noi cu care se confruntau rockerii… orgoliile lui James şi Lars, abandonul lui J Newsted  pentru un alt proiect, plecarea lui James la dezalcoolizare timp de 1 an, noul album care s-a concretizat cu greu – ST Anger, căutarea unui nou bassist – Robert Trujillo…un documentar de excepţie care mă face să scot pălăria în faţa şcolii americane de profil.

Slinghot hip-hop a fost prezentat la festivalul de film Sundance de anul trecut şi a fost pentru mine o adevărată încântare: sunt prezentate cele mai cunoscute trupe palestiniene de hip-hop urmărite la ele acasă, tineri furioşi pe Ocupaţia israeliană ce îşi canalizează revolta în muzică- o lecţie de istorie foarte frumos predată.Sunt prezentate şi familiile băieţilor, un fel de middle class arab, părinţi iubitori ce îşi susţin copiii pe această cale a păcii.Cele 3 formaţii DAM,MWR şi PR sunt din zone diferite ale Israelului -Lyd, Gaza, West Bank şi din cauza Ocupaţiei nu se pot întâlni.

Viaţa şi frustrările arabilor din Israel sunt prezentate, analizate şi puse pe ritmuri de hip-hop…senzaţia ultimă e că lucrurile în teritoriile palestiniene se vor schimba încet dar sigur prin rezistenţa tinerilor şi propăvăduirea păcii prin muzică.

Se recomandă vineri seara cu o narghilea de cardamon alături ( veţi fuma împreună cu băieţii din film ).

Aici 2  melodii DAM:

8 plus (one half) = 8.5

8 1/2 este până acum cel mai mişto film de Fellini pe care l-am văzut. Şi ăsta e chiar un compliment, având în vedere că îmi plac filmele lui signor F. Am amânat mult vizionarea lui pentru că aveam preconcepţia că n-o să înţeleg nimic, că e un film prea artistic. Poate că n-am înţeles chiar totul, recunosc că am nevoie să-l mai văd cel puţin odată ca să-l pătrund mai bine, dar a devenit unul din filmele mele preferate. Nu vreau să citesc impresiile altora – mai erudiţi- deocamdată, vreau să-l exprim aşa cum l-am gândit şi simţit.

E greu de descris 8 şi  jumătate, pentru că e un film despre alt film, mai exact un metafilm. Personajul principal este regizorul (interpretat de Mastroiani, no surprises here) în căutarea Filmului mântuitor.  În afară de viaţa reală, extrem de ocupată, el mai are şi o viaţă interioară şi mai bogată, în care îşi trăieşte fanteziile – pozitive sau negative. Practic, imaginaţia lui se împleteşte cu realul pentru a da naştere la filmuleţe în capul lui.

Visele lui nu sunt  foarte diferite de realitate, ci mai degrabă o exacerbare a acesteia, uneori cu rol estetic, alteori comic. De exemplu, faptul că este înconjurat de multe femei, printre care soţia, amanta, actriţele care doresc să apară în filmele lui etc, îl face să-şi închipuie o scenă în care soţia devine un fel de mamă din copilăria lui, resemnată că trebuie să facă toate treburile şi să fie înşelată, iar celelalte femei au rol decorativ şi sunt îndepărtate odată ce îmbătrânesc, dar continuă să locuiască în aceeaşi casă.

Dincolo de faptul că regizorul din film face un film inspirat din viaţa lui, se ştie că acest regizor îl simbolizează pe Fellini însuşi, care încearcă să transpună atât de multe idei şi trăiri personale pe rolă, că e practic prea mult pentru un film, chiar şi un film lung, de digerat odată. Totuşi, apar teme şi motive fellinisciene de toată frumuseţea. Mă întreb ce efect ar fi avut culoarea în acest film supraneorealist. Oricum, diseară la 8 jumate, uitaţi-vă la filmul ăsta, dacă nu aţi avut ocazia până acum.

Trilogia Bourne

În timp ce făceam curat prin birou am dat peste un număr mai vechi al revistei Republik ( de prin 2007-septembrie ) şi una din recomandări se referea şi la trilogia Jason Bourne…pe care nu o văzusem – şi mi-am zis dacă tot sunt în vacanţă – de ce nu?

Le-am vizionat pe  toate  într-o noapte în stilul caracteristic de a mă uita la filme până mă dor ochii şi nu mai leg fazele între ele şi pot spune că mi-a foarte plăcut deşi îi cam lipseşte ceva…

Jason Bourne ( Matt Damon ) este un spion CIA amnezic care intră în tot felul de conflicte cu oamenii agenţiei trimişi să-l captureze/omoare…amuzant în toată situaţia asta e că JB se întreabă cum de ştie să se apere atât de bine, să vizualizeze oamenii dintr-o încăpere cum intră în ea şi cum de ştie atâtea limbi străine??? – aceste întrebări i le pune şi partenerei lui de drum( mai târziu devenită evident iubită )…ea se uită la el nelămurită ce să fie?ce să fie dacă are vagi impulsuri criminale, cunoaşte toate limbile Pământului şi e atât de bine orientat în spaţiu? – dar adevărul e că atunci când cunoşti un tip de treabă care şi-a pierdut memoria şi cu care ajungi să călătoreşti prin juma de Europă  iţi vine greu a crede că e unul din cei mai buni asasini CIA…

Ca film de spioni consider că mi-a mulţumit toate stereotipurile…avem bătăi foarte rapide, haine în general închise la culoare ( am crezut că actriţa avea geacă de piele, dar m-am înşelat ), multă disperare a băieţilor răi din CIA să-l prindă pe Bourne, câteva săruturi sincere, urmăriri de maşini în Moscova şi în finalul trilogiei în New York, urmăriri de persoane in Maroc…ce să mai…îl citez pe Andrei Creţulescu (el îl recomanda în 2007) –  REGAL.

Se recomandă vineri/sămbătă seară cu ceva foarte rece şi alcoolizat lângă şi eventual o narghilea de cocos.

B’est, Next, Zilele filmului portughez

În ultimele două-trei săptămâni Bucureştiul a găzduit nu numai  îndelung aşteptata primăvară, ci şi 2 festivaluri de cinema şi zilele filmului portughez.

La B’est am ajuns în ultima zi la proiecţia căştigătorilor şi am apucat să văd doar  Absurdistan…povestea unui sătuc-stat uitat de lume unde femeile muncesc şi bărbaţii filozofează, în care apar problemele atunci când se deteriorează ţeava de alimentare cu apă şi bărbaţii refuză să o repare declanşând astfel un adevărat război între sexe. 

Din fericire la Next  am ajuns la toată competiţia şi la scurtmetrajele selecţionate la Cannes şi Toronto. M-am bucurat că mi s-au adeverit în principiu previziunile…adică cel mai bun film Imn – filmuleţul la care am crezut că adorm de oboseală (văzuzem înainte scurtele de la Toronto şi un alt calup de competiţie), dar m-am trezit instantaneu gândindu-mă “tre să reţin numele regizorului” (Elad Keidan) şi trează am rămas toată jumătatea de oră cât a durat. Recruţii trebuia să ia soundul fiind extraordinar realizat…premiul de regie a mers în Islanda, la unul dintre cele mai sensibile filmuleţe de la Next – 2 porumbei.

Acum începe partea tristă a acestui post..zilele filmului portughez de la ICR

Am fost doar la două filme şi mă pot numi masochistă din cauza recidivei… ce nu pot să recomand:

A Costa dos Murmúrios/ Ţărmul Şoaptelor  – primul film…care întruneşte toate  obsesiile şi greşelile filmelor regizate de doamne: de la modul de filmare focusat pe personajul principal, evident o femeie frumoasă şi inteligentă care luptă pentru drepturile celor săraci şi oprimaţi -  până la colaborarea cu un monteur idiot care i-a greşit bine nişte cadre…a fost atât de frustrant încât n-am rămas la băutura de după având sentimentul că m-aş prostitua intelectual dacă accept vinul ICRului.

Al doilea film… A passagem da Noite/Trecerea nopţii - un drogat este acuzat de crimă şi alibiul lui este un viol…numai că victima nu recunoaşte că a fost abuzată.Un film cel puţin dubios în sensul că fata rămâne gravidă cu individul şi păstrează sarcina reuşind să înşele pe toată lumea…părinţi, prieteni, avocaţi, judecător. Acest gen de manipulare artistică ce livrează spectatorului fix ceea ce el îşi doreşte, adică the bad guy să fie condamnat de către propria victimă mă foarte deranjează…e prea simplist mai ales dacă filmul se vrea o discuţie asupra binelui şi răului.

Bergman – Al şaptelea sigiliu

Într-o frumoasă zi de primăvară am văzut Det sjunde inseglet (pe ro ar fi Al şaptelea sigiliu) al lui Bergman…povestea unui cavaler – Antonius Block( interpretat de actorul fetiş al lui Bergman, în curs de devenire şi al meu, Max von Sydow ), ce se întoarce în ţara natală după lupte crâncene ce durară 10 ani, mai exact cruciadele…ce gaseşte bietul knight la întoarcere e o ţară nu în criză economică, ci chinuită de ciumă şi disperare.AB este un fel de Don Quijote foarte existenţialist ce joacă şah cu Moartea- la propriu.Ca orice cavaler medieval are si un scutier..un fel de Sancho Panza suedez, un personaj extraordinar, cel care mai tempereză gândurile trăiriste ale personajului principal.
Bibi Andersson (my personal favourite) şi Nils Poppe intepretează un cuplu fericit de actori care se imprietenesc cu Block şi al lui aghiotant-middle ages…ei reprezintă Arta in sensul de  acel Ceva esenţial care umanizează şi civilizează.
Un film pe care îl foarte recomand…plăcerile de însoţire pe parcurul vizionării pot prea bine lipsi- acest film îşi este sieşi mai mult decât suficient.

Aici  am linkat o foarte celebra parodie la Bergman:

“Moartea muncitorului” la One World

Din festivalul de film documentar politic One World nu am apucat să văd decât ultima proiecţie: Working Man’s Death – câteva munci din secolul XXI (2004). Aceasta a fost lungă şi pe alocuri disturbing deranjantă, dar a meritat efortul. Era vorba despre unele dintre muncile cele mai grele şi mai neplăcute din lume, ceea ce face ca joburile noastre, ale oamenilor de rând, să pară de vis – oricât de oropsiţi ne simţim uneori.

Regizorii au plecat de la imagini de arhivă ce aminteau de stahanovism, şi prima poveste a fost legată de nişte mineri din Ucraina. După cum ştim, mineritul e greu şi periculos, iar în Ucraina e frig, dar acolo condiţiile sunt chiar extreme; ca să scoţi cărbunele din stâncă, acolo trebuie să te târăşti prin galerii. De fapt, acea muncă e ilegală, dar oamenii fac ce trebuie să facă pentru a supravieţui.

A doua poveste se referă la muncitorii indonezieni care transportă sulf de pe un vulcan. Şi acolo munca e riscantă, dar la coborâre muncitorii trec pe lângă turişti care le mai dau câte un ban pentru un suvenir de sulf. Cărăuşii câştigă în funcţie de cât pot duce în spate, aşa că cei slabi sunt dezavantajaţi. Aţi ghicit, nici acolo nu există sindicate.

A treia poveste arată o zi obişnuită din viaţa unor măcelari nigerieni. Ei ucid tauri şi ţapi nu cu injecţia letală, ci cu tradiţionalul cuţit. Acestă muncă nu este foarte dificilă şi nici ei nu o percep ca pe ceva rău, dar din cauza scenelor cu animale care se zbăteau cu gâtul tăiat, cred că trebuie să fii sadic ca să-ţi doreşti o astfel de muncă, când ai de ales.

A patra poveste este plasată în Pakistan, unde câţiva muncitori dezansamblează vapoare imense care ies din uz. Navele sunt trimise din Anglia pline de rugină, iar muncitorii riscă să cadă de la mare înălţime, să se lovească cu plăci de metal şi altele asemenea. Dar nici ei nu au alternative.

Nu se putea să nu apară şi o fabrică din China într-un astfel de documentar. Totuşi, muncitorii de acolo, care de altfel nu puteau vorbi chiar liber, subliniau că sunt condiţii mai bune acum decât în trecut. În timpul ăsta, copiii lor imitau statuile comuniste pentru amuzament.

Epilogul este o întoarcere în Germania, ţara autorilor, unde o fostă mare uzină a fost transformată într-o enormă instalaţie artistică. Datorită jocului de lumini ale furnalelor, acolo tinerii şi copiii se duc ca într-un parc de distracţie. Astfel, singura ţară dezvoltată unde se petrece acţiunea documentarului, este una în care…nu se mai munceşte. Cel puţin nu ca odată.

Filmul este bine realizat, nici nu se observă intervenţia documentariştilor (de parcă ar fi doar o observaţie)  şi surprinde multe realităţi prin detalii bine alese. Dacă l-aţi ratat luni seară vedeţi-l într-o zi când simţiţi că lumea e nedreaptă. Vă va întări convingerile.