Dintre filmele proaste de la Multiplex-uri: “Surrogates”

“Surrogates” este un SF politist cu Bruce Willis. Dintre filmele in care B W face pe eroul in viitor se numara “Armata celor 12 maimute”. Dar “Surrogates” seamana mai degraba cu “Matrix”, “I, Robot” si “Minority report”, ca idei.

Ideea de baza a filmului nu e rea: in viitor oamenii vor sta acasa traind prin niste roboti (surogate) care arata asa cum vor oamenii sa arate, sunt aproape mult mai puternici dpdv fizic etc. O idee nu chiar departe de zilele noastre, daca ne gandim la Second Life sau dependenta de jocuri care sunt tot o realitate virtuala.

Sa faci un film despre asta prezinta cateva avantaje:

• actorii nu trebuie sa joace bine pentru ca interpreteaza roboti
• exista un pretext pt care toti arata perfect, din acelasi motiv, ceea ce ii place publicului
• efectele speciale sunt la locul lor (pt ca robotii pot face lucruri pe care oamenii nu le pot face), idem

Deci, cum poti sa o dai in bara cand ai aceste privilegii? Poti sa umpli filmul de clisee, sa ai o intriga previzibila si un schimb de replici absolut steril (B W are o singura replica cat de cat amuzanta, dar si aia e spusa fara convingere), adica toate lucrurile pe care echipa care a realizat “Surrogate” le-a bifat.

Deci, daca vreti neaparat sa vedeti filmul, macar nu dati bani pt asta, e de ajuns ca pierdeti timpul.

 

100 (si ceva) de minute romanesti

Andreea mi-a trimis un newsletter de invitatie la un eveniment (gratis, cum altfel?) in care se spunea, in cuvinte multe si frumoase, despre relele societatii romanesti, de la comunism la capitalism, trecand evident prin tranzitie. Intre timp, Krossfire a scris acest articol despre cum noi romanii  suntem autocritici intr-o maniera inutila, asa ca am zis, trebuie s-o vad si pe asta.

Am fost deci aseara la Pavilion Unicredit sa ne uitam la 100 de minute romanesti, adica un vernisaj de proiectii video filmate in Romania (duh!), mai ales dupa ’90, chiar dupa anul 2000 (“cand nu vom mai fi copii”). Curatorul – cel care a ales scurtmetrajele – este Andrei Craciun, dar proiectul 100 minute este coordonat de Razvan Ion & Eugen Radescu – exista si minute din alte tari. Artistii/regizorii prezentati au fost Stefan Constantinescu, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Ciprian Homorodean, Sebastian Moldovan, Corneliu Porumboiu, dar din pacate nu am retinut in toate cazurile care facuse ce film.

Primul film scurt a fost filmat in ilegalitate, in 1978 (daca nu ma insel, de Grigorescu). Era un simplu film alb-negru fara sunet cu Ceausescu si discursul lui – din care nu am putut citi mai nimic, fiind asezata prost (ca toata lumea de altfel, poate mai putin cei din primul rand) numai ca fata lui Ceausescu se desprindea de corp, pana se observa ca in spate era de fapt altcineva, cu o masca. Poate o metafora care a vrut sa exprime ca Ceausescu suntem noi, cine stie…

Urmatoarea proiectie a fost cea a unei live performance a lui Teodor Graur, care a fost de altfel in sala la sesiunea de intrebari si raspunsuri care a urmat. In 1993, Graur incerca sa faca niste radio-uri cu frecvente vest europene sa-l asculte, in sensul literal. Exprima in felul asta faptul, trist si adevarat, ca occidentalii abandonasera Romania (si alte tari din est) tocmai in momentele in care era mare nevoie de ajutor.

A urmat un film realizat profesionist din 2003, Calatorie la oras sau ceva de genul asta, in care un invatator de la tara incearca sa ia un calculator pentru primaria din sat, dar ii stau in cale… multe obstacole. Discrepanta dintre “lumile virtuale” si realitatea provinciala e subliniata cu un umor tipic romanesc.

Urmatorul filmulet distruge mitul perimat cum ca Bucuresti ar fi Micul Paris, prin prezentarea unor imagini cu care noi, cei care stam in capitala, suntem foarte familiari: case vechi vai steaua lor, blocuri urate, strazi si mai si. Tipul care merge de colo colo cu o pancarta pe care scrie PARIS e de-a dreptul comic.

Alt film-reclama-parodie a fost cel despre Dacia 1300, un fel de Logan al timpului sau. Dar aici cuvintele nu-si au rostul, trebuie neaparat sa-l vedeti, mai ales secventele cu muncitorii/inginerii care mangaie masina ca pe o nestemata.

Probabil cel mai amuzant film a fost “I am Luke Skywalker”, varianta scurta, de Ciprian Homorodean, de unde am furat si imaginea. Mi-a amintit de filmele traduse de Irina Nistor&co pe casete pana sa apara si la noi cd-urile cu subtitrare.

Proiectiile s-au terminat asa cum au inceput, cu Ceausescu. El si Elena vorbesc, in ultimul film, la Casa Poporului. Cei doi sunt 2 mari figuri, la propriu si la figurat, dar numai Nicolae vorbea – dincolo de moarte. In acelasi film, prin vocea celui care ii pune intrebari, Ceausescu raspunde, ajutat de aceeasi Masca. Cel mai recomandabil de vazut!

Sesiunea de Q&A nu a fost deosebit de interesanta, de aceea nici nu am stat pana la sfarsit, dar mi-a placut selectia. Am descoperit cu ocazia asta si publicatia celor de la Pavilion, o revista cu acelasi nume care se ocupa de politica si cultura, numarul cel mai recent fiind despre medicina social(ist)a.

Deci: nu mi-am pierdut inca speranta in cinema-ul romanesc. Dar faptul ca astfel de clipuri (e adevarat, in anumite cazuri, amatoare) sunt necunoscute si alti regizori sunt premiati – cu exceptia lui Porumboiu care e popular – imi da de gandit…

Metallica:some kind of monster , Slinghot hip hop

Susnumitele sunt 2 documentare foarte interesante pe care le-am vizionat de curând…şi pe care le recomand din toată inima.

Metallica:Some kind of monster este realizat de 2 dintre cei mai respectaţi documentarişti americani (de care sincer până acum nici nu auzisem), Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, cunoscuţi mai ales pentru My brother’s keeper…care îi urmăresc pe băieţii de la Metallica pe parcursul a 3 ani dificili pentru formaţie (2001-2003) şi dezvăluie tensiunile vechi şi noi cu care se confruntau rockerii… orgoliile lui James şi Lars, abandonul lui J Newsted  pentru un alt proiect, plecarea lui James la dezalcoolizare timp de 1 an, noul album care s-a concretizat cu greu – ST Anger, căutarea unui nou bassist – Robert Trujillo…un documentar de excepţie care mă face să scot pălăria în faţa şcolii americane de profil.

Slinghot hip-hop a fost prezentat la festivalul de film Sundance de anul trecut şi a fost pentru mine o adevărată încântare: sunt prezentate cele mai cunoscute trupe palestiniene de hip-hop urmărite la ele acasă, tineri furioşi pe Ocupaţia israeliană ce îşi canalizează revolta în muzică- o lecţie de istorie foarte frumos predată.Sunt prezentate şi familiile băieţilor, un fel de middle class arab, părinţi iubitori ce îşi susţin copiii pe această cale a păcii.Cele 3 formaţii DAM,MWR şi PR sunt din zone diferite ale Israelului -Lyd, Gaza, West Bank şi din cauza Ocupaţiei nu se pot întâlni.

Viaţa şi frustrările arabilor din Israel sunt prezentate, analizate şi puse pe ritmuri de hip-hop…senzaţia ultimă e că lucrurile în teritoriile palestiniene se vor schimba încet dar sigur prin rezistenţa tinerilor şi propăvăduirea păcii prin muzică.

Se recomandă vineri seara cu o narghilea de cardamon alături ( veţi fuma împreună cu băieţii din film ).

Aici 2  melodii DAM:

8 plus (one half) = 8.5

8 1/2 este până acum cel mai mişto film de Fellini pe care l-am văzut. Şi ăsta e chiar un compliment, având în vedere că îmi plac filmele lui signor F. Am amânat mult vizionarea lui pentru că aveam preconcepţia că n-o să înţeleg nimic, că e un film prea artistic. Poate că n-am înţeles chiar totul, recunosc că am nevoie să-l mai văd cel puţin odată ca să-l pătrund mai bine, dar a devenit unul din filmele mele preferate. Nu vreau să citesc impresiile altora – mai erudiţi- deocamdată, vreau să-l exprim aşa cum l-am gândit şi simţit.

E greu de descris 8 şi  jumătate, pentru că e un film despre alt film, mai exact un metafilm. Personajul principal este regizorul (interpretat de Mastroiani, no surprises here) în căutarea Filmului mântuitor.  În afară de viaţa reală, extrem de ocupată, el mai are şi o viaţă interioară şi mai bogată, în care îşi trăieşte fanteziile – pozitive sau negative. Practic, imaginaţia lui se împleteşte cu realul pentru a da naştere la filmuleţe în capul lui.

Visele lui nu sunt  foarte diferite de realitate, ci mai degrabă o exacerbare a acesteia, uneori cu rol estetic, alteori comic. De exemplu, faptul că este înconjurat de multe femei, printre care soţia, amanta, actriţele care doresc să apară în filmele lui etc, îl face să-şi închipuie o scenă în care soţia devine un fel de mamă din copilăria lui, resemnată că trebuie să facă toate treburile şi să fie înşelată, iar celelalte femei au rol decorativ şi sunt îndepărtate odată ce îmbătrânesc, dar continuă să locuiască în aceeaşi casă.

Dincolo de faptul că regizorul din film face un film inspirat din viaţa lui, se ştie că acest regizor îl simbolizează pe Fellini însuşi, care încearcă să transpună atât de multe idei şi trăiri personale pe rolă, că e practic prea mult pentru un film, chiar şi un film lung, de digerat odată. Totuşi, apar teme şi motive fellinisciene de toată frumuseţea. Mă întreb ce efect ar fi avut culoarea în acest film supraneorealist. Oricum, diseară la 8 jumate, uitaţi-vă la filmul ăsta, dacă nu aţi avut ocazia până acum.

B’est, Next, Zilele filmului portughez

În ultimele două-trei săptămâni Bucureştiul a găzduit nu numai  îndelung aşteptata primăvară, ci şi 2 festivaluri de cinema şi zilele filmului portughez.

La B’est am ajuns în ultima zi la proiecţia căştigătorilor şi am apucat să văd doar  Absurdistan…povestea unui sătuc-stat uitat de lume unde femeile muncesc şi bărbaţii filozofează, în care apar problemele atunci când se deteriorează ţeava de alimentare cu apă şi bărbaţii refuză să o repare declanşând astfel un adevărat război între sexe. 

Din fericire la Next  am ajuns la toată competiţia şi la scurtmetrajele selecţionate la Cannes şi Toronto. M-am bucurat că mi s-au adeverit în principiu previziunile…adică cel mai bun film Imn – filmuleţul la care am crezut că adorm de oboseală (văzuzem înainte scurtele de la Toronto şi un alt calup de competiţie), dar m-am trezit instantaneu gândindu-mă “tre să reţin numele regizorului” (Elad Keidan) şi trează am rămas toată jumătatea de oră cât a durat. Recruţii trebuia să ia soundul fiind extraordinar realizat…premiul de regie a mers în Islanda, la unul dintre cele mai sensibile filmuleţe de la Next – 2 porumbei.

Acum începe partea tristă a acestui post..zilele filmului portughez de la ICR

Am fost doar la două filme şi mă pot numi masochistă din cauza recidivei… ce nu pot să recomand:

A Costa dos Murmúrios/ Ţărmul Şoaptelor  – primul film…care întruneşte toate  obsesiile şi greşelile filmelor regizate de doamne: de la modul de filmare focusat pe personajul principal, evident o femeie frumoasă şi inteligentă care luptă pentru drepturile celor săraci şi oprimaţi -  până la colaborarea cu un monteur idiot care i-a greşit bine nişte cadre…a fost atât de frustrant încât n-am rămas la băutura de după având sentimentul că m-aş prostitua intelectual dacă accept vinul ICRului.

Al doilea film… A passagem da Noite/Trecerea nopţii - un drogat este acuzat de crimă şi alibiul lui este un viol…numai că victima nu recunoaşte că a fost abuzată.Un film cel puţin dubios în sensul că fata rămâne gravidă cu individul şi păstrează sarcina reuşind să înşele pe toată lumea…părinţi, prieteni, avocaţi, judecător. Acest gen de manipulare artistică ce livrează spectatorului fix ceea ce el îşi doreşte, adică the bad guy să fie condamnat de către propria victimă mă foarte deranjează…e prea simplist mai ales dacă filmul se vrea o discuţie asupra binelui şi răului.

Bergman – Al şaptelea sigiliu

Într-o frumoasă zi de primăvară am văzut Det sjunde inseglet (pe ro ar fi Al şaptelea sigiliu) al lui Bergman…povestea unui cavaler – Antonius Block( interpretat de actorul fetiş al lui Bergman, în curs de devenire şi al meu, Max von Sydow ), ce se întoarce în ţara natală după lupte crâncene ce durară 10 ani, mai exact cruciadele…ce gaseşte bietul knight la întoarcere e o ţară nu în criză economică, ci chinuită de ciumă şi disperare.AB este un fel de Don Quijote foarte existenţialist ce joacă şah cu Moartea- la propriu.Ca orice cavaler medieval are si un scutier..un fel de Sancho Panza suedez, un personaj extraordinar, cel care mai tempereză gândurile trăiriste ale personajului principal.
Bibi Andersson (my personal favourite) şi Nils Poppe intepretează un cuplu fericit de actori care se imprietenesc cu Block şi al lui aghiotant-middle ages…ei reprezintă Arta in sensul de  acel Ceva esenţial care umanizează şi civilizează.
Un film pe care îl foarte recomand…plăcerile de însoţire pe parcurul vizionării pot prea bine lipsi- acest film îşi este sieşi mai mult decât suficient.

Aici  am linkat o foarte celebra parodie la Bergman:

“Moartea muncitorului” la One World

Din festivalul de film documentar politic One World nu am apucat să văd decât ultima proiecţie: Working Man’s Death – câteva munci din secolul XXI (2004). Aceasta a fost lungă şi pe alocuri disturbing deranjantă, dar a meritat efortul. Era vorba despre unele dintre muncile cele mai grele şi mai neplăcute din lume, ceea ce face ca joburile noastre, ale oamenilor de rând, să pară de vis – oricât de oropsiţi ne simţim uneori.

Regizorii au plecat de la imagini de arhivă ce aminteau de stahanovism, şi prima poveste a fost legată de nişte mineri din Ucraina. După cum ştim, mineritul e greu şi periculos, iar în Ucraina e frig, dar acolo condiţiile sunt chiar extreme; ca să scoţi cărbunele din stâncă, acolo trebuie să te târăşti prin galerii. De fapt, acea muncă e ilegală, dar oamenii fac ce trebuie să facă pentru a supravieţui.

A doua poveste se referă la muncitorii indonezieni care transportă sulf de pe un vulcan. Şi acolo munca e riscantă, dar la coborâre muncitorii trec pe lângă turişti care le mai dau câte un ban pentru un suvenir de sulf. Cărăuşii câştigă în funcţie de cât pot duce în spate, aşa că cei slabi sunt dezavantajaţi. Aţi ghicit, nici acolo nu există sindicate.

A treia poveste arată o zi obişnuită din viaţa unor măcelari nigerieni. Ei ucid tauri şi ţapi nu cu injecţia letală, ci cu tradiţionalul cuţit. Acestă muncă nu este foarte dificilă şi nici ei nu o percep ca pe ceva rău, dar din cauza scenelor cu animale care se zbăteau cu gâtul tăiat, cred că trebuie să fii sadic ca să-ţi doreşti o astfel de muncă, când ai de ales.

A patra poveste este plasată în Pakistan, unde câţiva muncitori dezansamblează vapoare imense care ies din uz. Navele sunt trimise din Anglia pline de rugină, iar muncitorii riscă să cadă de la mare înălţime, să se lovească cu plăci de metal şi altele asemenea. Dar nici ei nu au alternative.

Nu se putea să nu apară şi o fabrică din China într-un astfel de documentar. Totuşi, muncitorii de acolo, care de altfel nu puteau vorbi chiar liber, subliniau că sunt condiţii mai bune acum decât în trecut. În timpul ăsta, copiii lor imitau statuile comuniste pentru amuzament.

Epilogul este o întoarcere în Germania, ţara autorilor, unde o fostă mare uzină a fost transformată într-o enormă instalaţie artistică. Datorită jocului de lumini ale furnalelor, acolo tinerii şi copiii se duc ca într-un parc de distracţie. Astfel, singura ţară dezvoltată unde se petrece acţiunea documentarului, este una în care…nu se mai munceşte. Cel puţin nu ca odată.

Filmul este bine realizat, nici nu se observă intervenţia documentariştilor (de parcă ar fi doar o observaţie)  şi surprinde multe realităţi prin detalii bine alese. Dacă l-aţi ratat luni seară vedeţi-l într-o zi când simţiţi că lumea e nedreaptă. Vă va întări convingerile.

Sacco e Vanzetti şi L’Atalante

Acestea sunt cele două filme pe care le-am văzut săptămâna asta la cinema…din nefericire n-am ajuns la niciunul din documentarele One World Romania.

Primul prezintă  procesul a doi prieteni, Nicola Sacco şi Bartolomeo Vanzetti, 2 emigranţi italieni anarhişti acuzaţi de crimă şi condamnaţi pe nedrept la moarte, un caz cunoscut şi intens dezbătut în epocă.Eu am tot avut  pasiuni de scurtă durată, dar mistuitoare pentru oligarhi ruşi, servicii de securitate israeliene, capitalişti americani şi ale lor companii petroliere şi procese importante în istoria lumii/Americii…deci acest film mi-a foarte priit.

Al doilea film este o comedioară romantică franţuzească din 1934…un clasic inclus mulţi ani la rând de către criticii de la Sight and Sound  în top 5 cele mai bune filme ale tuturor timpurilor alături de filme ca Citizen Kane, Otto e mezzo, Raging bull,La strada (acum e pe locul 16). Mi-a plăcut jocul foarte agreabil al actorilor  şi cred că cu astfel de filme  îmi deschid încet mintea şi spre un altfel de cinema.

POSTAL

Filmul lui Uwe Boll din 2007…comedie acidă despre America anilor Bush…cu personaje dintre cele mai variate: terorişti nemulţumiţi de numărul de virgine pe care o să-l primească în Rai, un Osama obosit care nu iese din încurcătură decât dacă îl scoate Bush, un fel guru Bivolaru căutat de Fisc, poliţişti proşti iubitori de sânge, un parc tematic Little Germany în care îşi face apariţia şi regizorul filmului, un pitic vedetă care trebuie să fie violat de 1000 de maimuţe ca să se împlinească o profeţie de-a gurului mai sus menţionat, un transport de păpuşi pline cu fiole cu virusul gripei aviare pe care incearcă să pună mâna teroriştii şi sectanţii şi un biet personaj principal prins între focurile tuturor de armă…acţiunea petrecându-se intr-un orăşel de provincie tipic american – Paradise.

Se recomandă  vineri/sâmbătă după-amiaza…cu ceva rece şi bun lângă şi eventual o narghilea de trandafiri.

Velvet goldmine

Acest film aştepta de prea mult timp să-mi obosesc ochii asupră-i.Noroc cu neprevăzutul care s-a produs şi astfel cu toate astrele aliniate l-am vizionat…

Filmul  prezintă perioada rockului sclipicios  concentrându-se asupra vieţii  pop-idolului  Brian Slade, unul dintre iniţiatorii fenomenului (personaj fictiv foarte asemănător  lui David Bowie). BS este interpretat de Jonathan Meyers (cunoscut mai ales din Match Pointul lui Woody Allen şi The Tudors -la fel de inexpresiv şi aici)… şi pentru că se vrea  film cult – nelipsitul Ewan McGregor în rolul  lui Curt Wild…un rocker american dezinhibat prieten-iubit al lui Slade.Surprinzătoare mi s-a părut Toni Collette (in rolul soţiei lui Slade) - iată o actriţă care nu numai că a făcut un personaj ok,dar ştie şi să aprindă o ţigară(I always fall for that).

Însă ce rămâne după vizionarea  acestui film este muzica…o coloană sonoră foarte bine aleasă ( Venus in furs, Placebo, Pulp).Este per total un film care se vede şi se aude bine….mi-a plăcut.

 Îl recomand a se vedea vineri sau duminică seara cu oameni amuzanţi  prin preajmă…eventual cu ceai şi narghilea (am fumat cu aromă de kiwi…şi a mers).

Iaca 2 din melodiile ce se cântă în film