Seara a inceput cu un short by Florin Piersic jr, Advertising space, iar regizorul a fost prezent si pe scena pentru a ne ura, in felul lui, vizionare placuta. A urmat cel mai vechi film SF, A trip to the moon din 1902, un film mut al carei “coloana sonora” a fost sustinuta de orchestra Operei Romane. In rest nu au fost intromisiuni ale orchestrei, doar 2 baieti cu trompete anuntau un nou film, de fiecare data cu alta bucata muzicala. A mai cantat si corul in timp ce George Andreescu (Gojira de la Happy fish) recita iar inainte de pauza o pereche a dansat tango.

Filmele scurte selectate au fost bine alese, in opinia mea, si evident toate aveau oarece legatura cu muzica. Dintre toate, doar Signs imi era cunoscut de pe Internet (de altfel un filmulet f dragut), iar altele care mi-au ramas in minte au fost Heavy metal drummer, L’homme sans tete, Rent a person…

In final, o noapte frumoasa la opera…putin cam lunga totusi; mai ales ca s-a trecut la ora de vara.

Ideea de baza a filmului nu e rea: in viitor oamenii vor sta acasa traind prin niste roboti (surogate) care arata asa cum vor oamenii sa arate, sunt aproape mult mai puternici dpdv fizic etc. O idee nu chiar departe de zilele noastre, daca ne gandim la Second Life sau dependenta de jocuri care sunt tot o realitate virtuala.

Sa faci un film despre asta prezinta cateva avantaje:

• actorii nu trebuie sa joace bine pentru ca interpreteaza roboti
• exista un pretext pt care toti arata perfect, din acelasi motiv, ceea ce ii place publicului
• efectele speciale sunt la locul lor (pt ca robotii pot face lucruri pe care oamenii nu le pot face), idem

Deci, cum poti sa o dai in bara cand ai aceste privilegii? Poti sa umpli filmul de clisee, sa ai o intriga previzibila si un schimb de replici absolut steril (B W are o singura replica cat de cat amuzanta, dar si aia e spusa fara convingere), adica toate lucrurile pe care echipa care a realizat “Surrogate” le-a bifat.

Deci, daca vreti neaparat sa vedeti filmul, macar nu dati bani pt asta, e de ajuns ca pierdeti timpul.

Dintre sponsori, Romtelecom a fost insistent cu o reclama pe ecrane. Concertul/ele s-au auzit bine (eu venisem cu prejudecati la Polivalenta, de la un show mai vechi), luminile si scenografia au fost si ele in regula, mai ales momentul cu baloane albe imense. Animatorii nu au aratat cine stie ce, dar publicul era in delir si delirul in public. A fost ca o seara de club la puterea a doua, pentru cei care prefera aceste genuri de muzica.

Dupa cozile de la intrare, erau mai multi oameni pe guest lists decat cei care plateau intrarea, dar eu zic ca meritat investitia in PR. Daca erau si bauturi incluse, era perfect; sistemul de cumparat jetoane cu care apoi iti iei bautura e enervant pentru toata lumea.

Za people from za crowd pareau in general cool. N-am fost niciodata la Ibiza, dar atmosfera era ceva de genul inceputul de la “It’s all gone, Pete Tong”, ar fi mers un Schwab – DJs in a row. Sper ca Windows 7 e cel putin la fel de tare…

Am fost deci aseara la Pavilion Unicredit sa ne uitam la 100 de minute romanesti, adica un vernisaj de proiectii video filmate in Romania (duh!), mai ales dupa ’90, chiar dupa anul 2000 (“cand nu vom mai fi copii”). Curatorul – cel care a ales scurtmetrajele – este Andrei Craciun, dar proiectul 100 minute este coordonat de Razvan Ion & Eugen Radescu – exista si minute din alte tari. Artistii/regizorii prezentati au fost Stefan Constantinescu, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Ciprian Homorodean, Sebastian Moldovan, Corneliu Porumboiu, dar din pacate nu am retinut in toate cazurile care facuse ce film.

Primul film scurt a fost filmat in ilegalitate, in 1978 (daca nu ma insel, de Grigorescu). Era un simplu film alb-negru fara sunet cu Ceausescu si discursul lui – din care nu am putut citi mai nimic, fiind asezata prost (ca toata lumea de altfel, poate mai putin cei din primul rand) numai ca fata lui Ceausescu se desprindea de corp, pana se observa ca in spate era de fapt altcineva, cu o masca. Poate o metafora care a vrut sa exprime ca Ceausescu suntem noi, cine stie…

Urmatoarea proiectie a fost cea a unei live performance a lui Teodor Graur, care a fost de altfel in sala la sesiunea de intrebari si raspunsuri care a urmat. In 1993, Graur incerca sa faca niste radio-uri cu frecvente vest europene sa-l asculte, in sensul literal. Exprima in felul asta faptul, trist si adevarat, ca occidentalii abandonasera Romania (si alte tari din est) tocmai in momentele in care era mare nevoie de ajutor.

A urmat un film realizat profesionist din 2003, Calatorie la oras sau ceva de genul asta, in care un invatator de la tara incearca sa ia un calculator pentru primaria din sat, dar ii stau in cale… multe obstacole. Discrepanta dintre “lumile virtuale” si realitatea provinciala e subliniata cu un umor tipic romanesc.

Urmatorul filmulet distruge mitul perimat cum ca Bucuresti ar fi Micul Paris, prin prezentarea unor imagini cu care noi, cei care stam in capitala, suntem foarte familiari: case vechi vai steaua lor, blocuri urate, strazi si mai si. Tipul care merge de colo colo cu o pancarta pe care scrie PARIS e de-a dreptul comic.

Alt film-reclama-parodie a fost cel despre Dacia 1300, un fel de Logan al timpului sau. Dar aici cuvintele nu-si au rostul, trebuie neaparat sa-l vedeti, mai ales secventele cu muncitorii/inginerii care mangaie masina ca pe o nestemata.

Probabil cel mai amuzant film a fost “I am Luke Skywalker”, varianta scurta, de Ciprian Homorodean, de unde am furat si imaginea. Mi-a amintit de filmele traduse de Irina Nistor&co pe casete pana sa apara si la noi cd-urile cu subtitrare.

Proiectiile s-au terminat asa cum au inceput, cu Ceausescu. El si Elena vorbesc, in ultimul film, la Casa Poporului. Cei doi sunt 2 mari figuri, la propriu si la figurat, dar numai Nicolae vorbea – dincolo de moarte. In acelasi film, prin vocea celui care ii pune intrebari, Ceausescu raspunde, ajutat de aceeasi Masca. Cel mai recomandabil de vazut!

Sesiunea de Q&A nu a fost deosebit de interesanta, de aceea nici nu am stat pana la sfarsit, dar mi-a placut selectia. Am descoperit cu ocazia asta si publicatia celor de la Pavilion, o revista cu acelasi nume care se ocupa de politica si cultura, numarul cel mai recent fiind despre medicina social(ist)a.

Deci: nu mi-am pierdut inca speranta in cinema-ul romanesc. Dar faptul ca astfel de clipuri (e adevarat, in anumite cazuri, amatoare) sunt necunoscute si alti regizori sunt premiati – cu exceptia lui Porumboiu care e popular – imi da de gandit…

Se pare ca in 1935 un liceu din Buzau falsifica diplome de bacalaureat pe bandă, situatie ce îl face pe MS să reflecteze nu la morala celor implicaţi ci la situaţia învăţământului românesc in ansamblu: cât de utilă era/este şcoala pentru pregătirea ulterioară a absolventului? Dacă o persoană cu o astfel de diplomă îşi  îndeplineşte  profesia pe care şi-a ales-o la fel de bine ca un coleg bacalaureat prin examen corect oare această situaţie nu egalizează/anulează respectivă diplomă?

Prin aceeaşi situaţie trece învăţământul românesc acum…poate nu ar trebui să se găsească tot felul de scuze  pentru greşelile din sistem şi să se pună punctul pe I: cât de util este învăţământul superior absolventului? Într-o ţară în care studenţii  lucrează din anul 1 de cele mai multe ori în afara ariei curriculare a  facultăţii pe care o urmează, se poate vorbi de un învăţământ superior competitiv? Aceiaşi oameni odată ajunşi absolvenţi găsesc de lucru si se descurcă foarte bine în domeniul de activitate ales la admitere.

Un  exemplu care m-a amuzat teribil: un cunoscut angajat de tatăl său în instituţia în care lucra(de Stat), el fiind genul de student care nu se omora să dea pe la facultate,  dorea anularea diplomelor de la Spiru Haret şi îi înjura de mama focului pe absolvenţii respectivei facultăţi…un coleg se enervează şi îi spune: ”Eu am făcut Dreptul la Spiru” ceea ce îl reduce la tăcere pe inculpatul nostru.

Morala? Niciuna…decât că uneori şi oamenii care termină o facultate neacreditată au pile la fel de bune ca cei ce studiază la Stat.

Vă recomand acest articol…e cea mai coerentă idee care putea să iasă din toată nebunia asta.

Metallica:Some kind of monster este realizat de 2 dintre cei mai respectaţi documentarişti americani (de care sincer până acum nici nu auzisem), Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, cunoscuţi mai ales pentru My brother’s keeper…care îi urmăresc pe băieţii de la Metallica pe parcursul a 3 ani dificili pentru formaţie (2001-2003) şi dezvăluie tensiunile vechi şi noi cu care se confruntau rockerii… orgoliile lui James şi Lars, abandonul lui J Newsted  pentru un alt proiect, plecarea lui James la dezalcoolizare timp de 1 an, noul album care s-a concretizat cu greu – ST Anger, căutarea unui nou bassist – Robert Trujillo…un documentar de excepţie care mă face să scot pălăria în faţa şcolii americane de profil.

Slinghot hip-hop a fost prezentat la festivalul de film Sundance de anul trecut şi a fost pentru mine o adevărată încântare: sunt prezentate cele mai cunoscute trupe palestiniene de hip-hop urmărite la ele acasă, tineri furioşi pe Ocupaţia israeliană ce îşi canalizează revolta în muzică- o lecţie de istorie foarte frumos predată.Sunt prezentate şi familiile băieţilor, un fel de middle class arab, părinţi iubitori ce îşi susţin copiii pe această cale a păcii.Cele 3 formaţii DAM,MWR şi PR sunt din zone diferite ale Israelului -Lyd, Gaza, West Bank şi din cauza Ocupaţiei nu se pot întâlni.

Viaţa şi frustrările arabilor din Israel sunt prezentate, analizate şi puse pe ritmuri de hip-hop…senzaţia ultimă e că lucrurile în teritoriile palestiniene se vor schimba încet dar sigur prin rezistenţa tinerilor şi propăvăduirea păcii prin muzică.

Se recomandă vineri seara cu o narghilea de cardamon alături ( veţi fuma împreună cu băieţii din film ).

Aici 2  melodii DAM:

E greu de descris 8 şi  jumătate, pentru că e un film despre alt film, mai exact un metafilm. Personajul principal este regizorul (interpretat de Mastroiani, no surprises here) în căutarea Filmului mântuitor.  În afară de viaţa reală, extrem de ocupată, el mai are şi o viaţă interioară şi mai bogată, în care îşi trăieşte fanteziile – pozitive sau negative. Practic, imaginaţia lui se împleteşte cu realul pentru a da naştere la filmuleţe în capul lui.

Visele lui nu sunt  foarte diferite de realitate, ci mai degrabă o exacerbare a acesteia, uneori cu rol estetic, alteori comic. De exemplu, faptul că este înconjurat de multe femei, printre care soţia, amanta, actriţele care doresc să apară în filmele lui etc, îl face să-şi închipuie o scenă în care soţia devine un fel de mamă din copilăria lui, resemnată că trebuie să facă toate treburile şi să fie înşelată, iar celelalte femei au rol decorativ şi sunt îndepărtate odată ce îmbătrânesc, dar continuă să locuiască în aceeaşi casă.

Dincolo de faptul că regizorul din film face un film inspirat din viaţa lui, se ştie că acest regizor îl simbolizează pe Fellini însuşi, care încearcă să transpună atât de multe idei şi trăiri personale pe rolă, că e practic prea mult pentru un film, chiar şi un film lung, de digerat odată. Totuşi, apar teme şi motive fellinisciene de toată frumuseţea. Mă întreb ce efect ar fi avut culoarea în acest film supraneorealist. Oricum, diseară la 8 jumate, uitaţi-vă la filmul ăsta, dacă nu aţi avut ocazia până acum.

Le-am vizionat pe  toate  într-o noapte în stilul caracteristic de a mă uita la filme până mă dor ochii şi nu mai leg fazele între ele şi pot spune că mi-a foarte plăcut deşi îi cam lipseşte ceva…

Jason Bourne ( Matt Damon ) este un spion CIA amnezic care intră în tot felul de conflicte cu oamenii agenţiei trimişi să-l captureze/omoare…amuzant în toată situaţia asta e că JB se întreabă cum de ştie să se apere atât de bine, să vizualizeze oamenii dintr-o încăpere cum intră în ea şi cum de ştie atâtea limbi străine??? – aceste întrebări i le pune şi partenerei lui de drum( mai târziu devenită evident iubită )…ea se uită la el nelămurită ce să fie?ce să fie dacă are vagi impulsuri criminale, cunoaşte toate limbile Pământului şi e atât de bine orientat în spaţiu? – dar adevărul e că atunci când cunoşti un tip de treabă care şi-a pierdut memoria şi cu care ajungi să călătoreşti prin juma de Europă  iţi vine greu a crede că e unul din cei mai buni asasini CIA…

Ca film de spioni consider că mi-a mulţumit toate stereotipurile…avem bătăi foarte rapide, haine în general închise la culoare ( am crezut că actriţa avea geacă de piele, dar m-am înşelat ), multă disperare a băieţilor răi din CIA să-l prindă pe Bourne, câteva săruturi sincere, urmăriri de maşini în Moscova şi în finalul trilogiei în New York, urmăriri de persoane in Maroc…ce să mai…îl citez pe Andrei Creţulescu (el îl recomanda în 2007) –  REGAL.

Se recomandă vineri/sămbătă seară cu ceva foarte rece şi alcoolizat lângă şi eventual o narghilea de cocos.

La B’est am ajuns în ultima zi la proiecţia căştigătorilor şi am apucat să văd doar  Absurdistan…povestea unui sătuc-stat uitat de lume unde femeile muncesc şi bărbaţii filozofează, în care apar problemele atunci când se deteriorează ţeava de alimentare cu apă şi bărbaţii refuză să o repare declanşând astfel un adevărat război între sexe. 

Din fericire la Next  am ajuns la toată competiţia şi la scurtmetrajele selecţionate la Cannes şi Toronto. M-am bucurat că mi s-au adeverit în principiu previziunile…adică cel mai bun film Imn – filmuleţul la care am crezut că adorm de oboseală (văzuzem înainte scurtele de la Toronto şi un alt calup de competiţie), dar m-am trezit instantaneu gândindu-mă “tre să reţin numele regizorului” (Elad Keidan) şi trează am rămas toată jumătatea de oră cât a durat. Recruţii trebuia să ia soundul fiind extraordinar realizat…premiul de regie a mers în Islanda, la unul dintre cele mai sensibile filmuleţe de la Next – 2 porumbei.

Acum începe partea tristă a acestui post..zilele filmului portughez de la ICR

Am fost doar la două filme şi mă pot numi masochistă din cauza recidivei… ce nu pot să recomand:

A Costa dos Murmúrios/ Ţărmul Şoaptelor  – primul film…care întruneşte toate  obsesiile şi greşelile filmelor regizate de doamne: de la modul de filmare focusat pe personajul principal, evident o femeie frumoasă şi inteligentă care luptă pentru drepturile celor săraci şi oprimaţi -  până la colaborarea cu un monteur idiot care i-a greşit bine nişte cadre…a fost atât de frustrant încât n-am rămas la băutura de după având sentimentul că m-aş prostitua intelectual dacă accept vinul ICRului.

Al doilea film… A passagem da Noite/Trecerea nopţii - un drogat este acuzat de crimă şi alibiul lui este un viol…numai că victima nu recunoaşte că a fost abuzată.Un film cel puţin dubios în sensul că fata rămâne gravidă cu individul şi păstrează sarcina reuşind să înşele pe toată lumea…părinţi, prieteni, avocaţi, judecător. Acest gen de manipulare artistică ce livrează spectatorului fix ceea ce el îşi doreşte, adică the bad guy să fie condamnat de către propria victimă mă foarte deranjează…e prea simplist mai ales dacă filmul se vrea o discuţie asupra binelui şi răului.

Aici  am linkat o foarte celebra parodie la Bergman: