Shorts up – Musicology

Martie 30, 2010

Editia Shorts Up de anul acesta s-a tinut sambata trecuta la Opera Nationala. Dupa Ora Pamantului, au existat si ceva probleme cu energia electrica, dar partea cea mai proasta a organizarii a fost intrarea in incinta, care s-a facut pe o singura usa si a durat cam 50 de minute dupa ora la care trebuia sa inceapa spectacolul.

Seara a inceput cu un short by Florin Piersic jr, Advertising space, iar regizorul a fost prezent si pe scena pentru a ne ura, in felul lui, vizionare placuta. A urmat cel mai vechi film SF, A trip to the moon din 1902, un film mut al carei „coloana sonora” a fost sustinuta de orchestra Operei Romane. In rest nu au fost intromisiuni ale orchestrei, doar 2 baieti cu trompete anuntau un nou film, de fiecare data cu alta bucata muzicala. A mai cantat si corul in timp ce George Andreescu (Gojira de la Happy fish) recita iar inainte de pauza o pereche a dansat tango.

Filmele scurte selectate au fost bine alese, in opinia mea, si evident toate aveau oarece legatura cu muzica. Dintre toate, doar Signs imi era cunoscut de pe Internet (de altfel un filmulet f dragut), iar altele care mi-au ramas in minte au fost Heavy metal drummer, L’homme sans tete, Rent a person

In final, o noapte frumoasa la opera…putin cam lunga totusi; mai ales ca s-a trecut la ora de vara.

Anunțuri

„Surrogates” este un SF politist cu Bruce Willis. Dintre filmele in care B W face pe eroul in viitor se numara „Armata celor 12 maimute”. Dar „Surrogates” seamana mai degraba cu „Matrix”, „I, Robot” si „Minority report”, ca idei.

Ideea de baza a filmului nu e rea: in viitor oamenii vor sta acasa traind prin niste roboti (surogate) care arata asa cum vor oamenii sa arate, sunt aproape mult mai puternici dpdv fizic etc. O idee nu chiar departe de zilele noastre, daca ne gandim la Second Life sau dependenta de jocuri care sunt tot o realitate virtuala.

Sa faci un film despre asta prezinta cateva avantaje:

  • actorii nu trebuie sa joace bine pentru ca interpreteaza roboti
  • exista un pretext pt care toti arata perfect, din acelasi motiv, ceea ce ii place publicului
  • efectele speciale sunt la locul lor (pt ca robotii pot face lucruri pe care oamenii nu le pot face), idem

Deci, cum poti sa o dai in bara cand ai aceste privilegii? Poti sa umpli filmul de clisee, sa ai o intriga previzibila si un schimb de replici absolut steril (B W are o singura replica cat de cat amuzanta, dar si aia e spusa fara convingere), adica toate lucrurile pe care echipa care a realizat „Surrogate” le-a bifat.

Deci, daca vreti neaparat sa vedeti filmul, macar nu dati bani pt asta, e de ajuns ca pierdeti timpul.

 

Am fost aseara la lansarea Windows 7, cu o super mega petrecere organizata de The Mission.  Nu-mi cumparasem bilet, dar uite, sunt „condamnata” sa traiesc printre hipsteri, prietenii stiu de ce 🙂 Mi-au placut Gorillaz Sound System, Underworld a cantat prea mult pentru gustul meu iar la Dubfire nu am mai rezistat, decat la cateva mixuri.

Dintre sponsori, Romtelecom a fost insistent cu o reclama pe ecrane. Concertul/ele s-au auzit bine (eu venisem cu prejudecati la Polivalenta, de la un show mai vechi), luminile si scenografia au fost si ele in regula, mai ales momentul cu baloane albe imense. Animatorii nu au aratat cine stie ce, dar publicul era in delir si delirul in public. A fost ca o seara de club la puterea a doua, pentru cei care prefera aceste genuri de muzica.

Dupa cozile de la intrare, erau mai multi oameni pe guest lists decat cei care plateau intrarea, dar eu zic ca meritat investitia in PR. Daca erau si bauturi incluse, era perfect; sistemul de cumparat jetoane cu care apoi iti iei bautura e enervant pentru toata lumea.

Za people from za crowd pareau in general cool. N-am fost niciodata la Ibiza, dar atmosfera era ceva de genul inceputul de la „It’s all gone, Pete Tong”, ar fi mers un Schwab – DJs in a row. Sper ca Windows 7 e cel putin la fel de tare…

SKYWALKERAndreea mi-a trimis un newsletter de invitatie la un eveniment (gratis, cum altfel?) in care se spunea, in cuvinte multe si frumoase, despre relele societatii romanesti, de la comunism la capitalism, trecand evident prin tranzitie. Intre timp, Krossfire a scris acest articol despre cum noi romanii  suntem autocritici intr-o maniera inutila, asa ca am zis, trebuie s-o vad si pe asta.

Am fost deci aseara la Pavilion Unicredit sa ne uitam la 100 de minute romanesti, adica un vernisaj de proiectii video filmate in Romania (duh!), mai ales dupa ’90, chiar dupa anul 2000 („cand nu vom mai fi copii”). Curatorul – cel care a ales scurtmetrajele – este Andrei Craciun, dar proiectul 100 minute este coordonat de Razvan Ion & Eugen Radescu – exista si minute din alte tari. Artistii/regizorii prezentati au fost Stefan Constantinescu, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Ciprian Homorodean, Sebastian Moldovan, Corneliu Porumboiu, dar din pacate nu am retinut in toate cazurile care facuse ce film.

Primul film scurt a fost filmat in ilegalitate, in 1978 (daca nu ma insel, de Grigorescu). Era un simplu film alb-negru fara sunet cu Ceausescu si discursul lui – din care nu am putut citi mai nimic, fiind asezata prost (ca toata lumea de altfel, poate mai putin cei din primul rand) numai ca fata lui Ceausescu se desprindea de corp, pana se observa ca in spate era de fapt altcineva, cu o masca. Poate o metafora care a vrut sa exprime ca Ceausescu suntem noi, cine stie…

Urmatoarea proiectie a fost cea a unei live performance a lui Teodor Graur, care a fost de altfel in sala la sesiunea de intrebari si raspunsuri care a urmat. In 1993, Graur incerca sa faca niste radio-uri cu frecvente vest europene sa-l asculte, in sensul literal. Exprima in felul asta faptul, trist si adevarat, ca occidentalii abandonasera Romania (si alte tari din est) tocmai in momentele in care era mare nevoie de ajutor.

A urmat un film realizat profesionist din 2003, Calatorie la oras sau ceva de genul asta, in care un invatator de la tara incearca sa ia un calculator pentru primaria din sat, dar ii stau in cale… multe obstacole. Discrepanta dintre „lumile virtuale” si realitatea provinciala e subliniata cu un umor tipic romanesc.

Urmatorul filmulet distruge mitul perimat cum ca Bucuresti ar fi Micul Paris, prin prezentarea unor imagini cu care noi, cei care stam in capitala, suntem foarte familiari: case vechi vai steaua lor, blocuri urate, strazi si mai si. Tipul care merge de colo colo cu o pancarta pe care scrie PARIS e de-a dreptul comic.

Alt film-reclama-parodie a fost cel despre Dacia 1300, un fel de Logan al timpului sau. Dar aici cuvintele nu-si au rostul, trebuie neaparat sa-l vedeti, mai ales secventele cu muncitorii/inginerii care mangaie masina ca pe o nestemata.

Probabil cel mai amuzant film a fost “I am Luke Skywalker”, varianta scurta, de Ciprian Homorodean, de unde am furat si imaginea. Mi-a amintit de filmele traduse de Irina Nistor&co pe casete pana sa apara si la noi cd-urile cu subtitrare.

Proiectiile s-au terminat asa cum au inceput, cu Ceausescu. El si Elena vorbesc, in ultimul film, la Casa Poporului. Cei doi sunt 2 mari figuri, la propriu si la figurat, dar numai Nicolae vorbea – dincolo de moarte. In acelasi film, prin vocea celui care ii pune intrebari, Ceausescu raspunde, ajutat de aceeasi Masca. Cel mai recomandabil de vazut!

Sesiunea de Q&A nu a fost deosebit de interesanta, de aceea nici nu am stat pana la sfarsit, dar mi-a placut selectia. Am descoperit cu ocazia asta si publicatia celor de la Pavilion, o revista cu acelasi nume care se ocupa de politica si cultura, numarul cel mai recent fiind despre medicina social(ist)a.

Deci: nu mi-am pierdut inca speranta in cinema-ul romanesc. Dar faptul ca astfel de clipuri (e adevarat, in anumite cazuri, amatoare) sunt necunoscute si alti regizori sunt premiati – cu exceptia lui Porumboiu care e popular – imi da de gandit…

In ultimul numar al Observatorului Cultural a aparut un articol foarte interesant  scris de Sebastian acum mai bine de 70 de ani care se refera la starea invatamantului romanesc .

Se pare ca in 1935 un liceu din Buzau falsifica diplome de bacalaureat pe bandă, situatie ce îl face pe MS să reflecteze nu la morala celor implicaţi ci la situaţia învăţământului românesc in ansamblu: cât de utilă era/este şcoala pentru pregătirea ulterioară a absolventului? Dacă o persoană cu o astfel de diplomă îşi  îndeplineşte  profesia pe care şi-a ales-o la fel de bine ca un coleg bacalaureat prin examen corect oare această situaţie nu egalizează/anulează respectivă diplomă?

Prin aceeaşi situaţie trece învăţământul românesc acum…poate nu ar trebui să se găsească tot felul de scuze  pentru greşelile din sistem şi să se pună punctul pe I: cât de util este învăţământul superior absolventului? Într-o ţară în care studenţii  lucrează din anul 1 de cele mai multe ori în afara ariei curriculare a  facultăţii pe care o urmează, se poate vorbi de un învăţământ superior competitiv? Aceiaşi oameni odată ajunşi absolvenţi găsesc de lucru si se descurcă foarte bine în domeniul de activitate ales la admitere.

Un  exemplu care m-a amuzat teribil: un cunoscut angajat de tatăl său în instituţia în care lucra(de Stat), el fiind genul de student care nu se omora să dea pe la facultate,  dorea anularea diplomelor de la Spiru Haret şi îi înjura de mama focului pe absolvenţii respectivei facultăţi…un coleg se enervează şi îi spune: „Eu am făcut Dreptul la Spiru” ceea ce îl reduce la tăcere pe inculpatul nostru.

Morala? Niciuna…decât că uneori şi oamenii care termină o facultate neacreditată au pile la fel de bune ca cei ce studiază la Stat.

Vă recomand acest articol…e cea mai coerentă idee care putea să iasă din toată nebunia asta.

Susnumitele sunt 2 documentare foarte interesante pe care le-am vizionat de curând…şi pe care le recomand din toată inima.

Metallica:Some kind of monster este realizat de 2 dintre cei mai respectaţi documentarişti americani (de care sincer până acum nici nu auzisem), Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, cunoscuţi mai ales pentru My brother’s keeper…care îi urmăresc pe băieţii de la Metallica pe parcursul a 3 ani dificili pentru formaţie (2001-2003) şi dezvăluie tensiunile vechi şi noi cu care se confruntau rockerii… orgoliile lui James şi Lars, abandonul lui J Newsted  pentru un alt proiect, plecarea lui James la dezalcoolizare timp de 1 an, noul album care s-a concretizat cu greu – ST Anger, căutarea unui nou bassist – Robert Trujillo…un documentar de excepţie care mă face să scot pălăria în faţa şcolii americane de profil.

Slinghot hip-hop a fost prezentat la festivalul de film Sundance de anul trecut şi a fost pentru mine o adevărată încântare: sunt prezentate cele mai cunoscute trupe palestiniene de hip-hop urmărite la ele acasă, tineri furioşi pe Ocupaţia israeliană ce îşi canalizează revolta în muzică- o lecţie de istorie foarte frumos predată.Sunt prezentate şi familiile băieţilor, un fel de middle class arab, părinţi iubitori ce îşi susţin copiii pe această cale a păcii.Cele 3 formaţii DAM,MWR şi PR sunt din zone diferite ale Israelului -Lyd, Gaza, West Bank şi din cauza Ocupaţiei nu se pot întâlni.

Viaţa şi frustrările arabilor din Israel sunt prezentate, analizate şi puse pe ritmuri de hip-hop…senzaţia ultimă e că lucrurile în teritoriile palestiniene se vor schimba încet dar sigur prin rezistenţa tinerilor şi propăvăduirea păcii prin muzică.

Se recomandă vineri seara cu o narghilea de cardamon alături ( veţi fuma împreună cu băieţii din film ).

Aici 2  melodii DAM:

8 1/2 este până acum cel mai mişto film de Fellini pe care l-am văzut. Şi ăsta e chiar un compliment, având în vedere că îmi plac filmele lui signor F. Am amânat mult vizionarea lui pentru că aveam preconcepţia că n-o să înţeleg nimic, că e un film prea artistic. Poate că n-am înţeles chiar totul, recunosc că am nevoie să-l mai văd cel puţin odată ca să-l pătrund mai bine, dar a devenit unul din filmele mele preferate. Nu vreau să citesc impresiile altora – mai erudiţi- deocamdată, vreau să-l exprim aşa cum l-am gândit şi simţit.

E greu de descris 8 şi  jumătate, pentru că e un film despre alt film, mai exact un metafilm. Personajul principal este regizorul (interpretat de Mastroiani, no surprises here) în căutarea Filmului mântuitor.  În afară de viaţa reală, extrem de ocupată, el mai are şi o viaţă interioară şi mai bogată, în care îşi trăieşte fanteziile – pozitive sau negative. Practic, imaginaţia lui se împleteşte cu realul pentru a da naştere la filmuleţe în capul lui.

Visele lui nu sunt  foarte diferite de realitate, ci mai degrabă o exacerbare a acesteia, uneori cu rol estetic, alteori comic. De exemplu, faptul că este înconjurat de multe femei, printre care soţia, amanta, actriţele care doresc să apară în filmele lui etc, îl face să-şi închipuie o scenă în care soţia devine un fel de mamă din copilăria lui, resemnată că trebuie să facă toate treburile şi să fie înşelată, iar celelalte femei au rol decorativ şi sunt îndepărtate odată ce îmbătrânesc, dar continuă să locuiască în aceeaşi casă.

Dincolo de faptul că regizorul din film face un film inspirat din viaţa lui, se ştie că acest regizor îl simbolizează pe Fellini însuşi, care încearcă să transpună atât de multe idei şi trăiri personale pe rolă, că e practic prea mult pentru un film, chiar şi un film lung, de digerat odată. Totuşi, apar teme şi motive fellinisciene de toată frumuseţea. Mă întreb ce efect ar fi avut culoarea în acest film supraneorealist. Oricum, diseară la 8 jumate, uitaţi-vă la filmul ăsta, dacă nu aţi avut ocazia până acum.