8 1/2 este până acum cel mai mişto film de Fellini pe care l-am văzut. Şi ăsta e chiar un compliment, având în vedere că îmi plac filmele lui signor F. Am amânat mult vizionarea lui pentru că aveam preconcepţia că n-o să înţeleg nimic, că e un film prea artistic. Poate că n-am înţeles chiar totul, recunosc că am nevoie să-l mai văd cel puţin odată ca să-l pătrund mai bine, dar a devenit unul din filmele mele preferate. Nu vreau să citesc impresiile altora – mai erudiţi- deocamdată, vreau să-l exprim aşa cum l-am gândit şi simţit.

E greu de descris 8 şi  jumătate, pentru că e un film despre alt film, mai exact un metafilm. Personajul principal este regizorul (interpretat de Mastroiani, no surprises here) în căutarea Filmului mântuitor.  În afară de viaţa reală, extrem de ocupată, el mai are şi o viaţă interioară şi mai bogată, în care îşi trăieşte fanteziile – pozitive sau negative. Practic, imaginaţia lui se împleteşte cu realul pentru a da naştere la filmuleţe în capul lui.

Visele lui nu sunt  foarte diferite de realitate, ci mai degrabă o exacerbare a acesteia, uneori cu rol estetic, alteori comic. De exemplu, faptul că este înconjurat de multe femei, printre care soţia, amanta, actriţele care doresc să apară în filmele lui etc, îl face să-şi închipuie o scenă în care soţia devine un fel de mamă din copilăria lui, resemnată că trebuie să facă toate treburile şi să fie înşelată, iar celelalte femei au rol decorativ şi sunt îndepărtate odată ce îmbătrânesc, dar continuă să locuiască în aceeaşi casă.

Dincolo de faptul că regizorul din film face un film inspirat din viaţa lui, se ştie că acest regizor îl simbolizează pe Fellini însuşi, care încearcă să transpună atât de multe idei şi trăiri personale pe rolă, că e practic prea mult pentru un film, chiar şi un film lung, de digerat odată. Totuşi, apar teme şi motive fellinisciene de toată frumuseţea. Mă întreb ce efect ar fi avut culoarea în acest film supraneorealist. Oricum, diseară la 8 jumate, uitaţi-vă la filmul ăsta, dacă nu aţi avut ocazia până acum.